M-am mutat!

Ar trebui ca în 6 secunde să fii redirecţionat automat. În caz contrar accesează
http://www.injineru.ro/
şi actualizează-ţi bookmark-urile.

Monday, June 7, 2010

Mi-e dor de munte

Luni, căldură mare, birou, plictiseală, din nou căldură şi un sentiment puternic de silă. Peste toate tronează însă un dor de munte, de linişte, pace, aer curat, copaci vopsiţi în verde crud şi privelişti ameţitoare. Ieri am fost în Bucegi, mai precis pe Valea Morarului. Cu această ocazie mi-a fost dat să văd cum se împleteşte civilizaţia bucureşteană cu naturalul. După ce scapi de civilizaţie ţi se arată adevărata faţă a muntelui. Potecile mărginite de copaci şi flori te îndrumă în inima pădurii departe de agitaţia citadină, de sunetele motoarelor maşinilor, de tot ce e nociv. Acolo doar apa are curajul să vorbească alături desigur de păsări şi gâze. Acum nu vă imaginaţi bondari viu coloraţi sau albinuţe prin flori ci roiuri întregi de muşte, nebune, agitate, agasante. Ele sunt singurele elemente menite să te deranjeze dar peste care poţi trece dacă te fereşti de soare şi căldură (acolo se adunau cele mai multe). Am mers mult, am urcat, m-am bătut cu brazii ca să trec de obstacole, m-am căţărat pe pietre, am ţipat să-mi aud ecoul. Au trecut ani de când nu am mai făcut asta şi normal că-mi venea să fac toate nebuniile care mi-au marcat copilăria când urcam pe Perchiu şi mă credeam deasupra tuturor. Senzaţiile pe care le-am încercat ieri sunt net superioare celor încercate în copilărie. Poate şi pentru că văd astfel frumosul şi apreciez diferit ce-mi oferă natura. Sunt mai mult ca sigur că retina îmi tresărea de bucurie, excitată fiind de explozia de culoare ce o invada prin pupilă. E fantastic să vezi la un loc flori de nu mă uita, veveriţe şi limbi de zăpadă. Cromatica zonei este incredibilă şi sunt sigur că nu e opera vreunui creator cu un simţ artistic supra dezvoltat. Văile râurilor, încă secate, pline de pietre uriaşe pe care trebuie să te caţări ca să ajungi mai sus nu au fost puse acolo de vreo mână dibace, au fost făcute în timp de fenomenele naturale. Fiecare dintre ele spunea o poveste.Puteai să-ţi imaginezi modul în care apa a complotat cu vântul ca să ducă la vale copacii dar aceştia s-au împotrivit şi au rămas sus, unul peste altul ca într-o îmbrăţişare. Rămâi instantaneu fără suflare, eşti uimit că acolo totul este atât de.... natural.
D-abia aştept weekend-ul viitor să merg din nou, de data asta poate mai sus, pe văi mai înşelătoare, pe culmi mai frumoase.

No comments:

Post a Comment

Comenta-mi-aţi