tunsoarea vieţii

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu încă îmi mai aduc aminte de frizerul bătrân cu privire blajină la care mă ducea mamaia să mă tund. Urcam timid, chiar un pic speriat pe scaunul din piele neagră pe care nenea punea o băncuţă învelită în acelaşi material. În urechi îmi bâzâie încă maşina veche de tuns şi simt de parcă ar fi ieri furnicăturile ciudate şi metalul rece pe chelie. La final totul era bine şi clientul mulţumit. Eh, ce vremuri. Acum totul e modern, treaba merge repede şi de cele mai multe ori... prost. Ieri m-am tuns. M-am gândit că ar fi cazul să mai dau blana jos din cap, să las un pic gelul la o parte, nu de alta dar tre să mai respire şi părul meu, acum cât îl mai am. Dacă nu aş face asta mi-e că în curând mai rămân cu păr de o baie şi-l voi pieptăna cu prosopul. Mă rog, după cum vă spuneam am fost ieri la frizer. Nu e prima oară când merg acolo d-aia sunt şi uimit de rezultat. M-am pus în scaunul morţii am precizat ca de fiecare dată că vreau să fiu uniform pe tot scalpul şi pierdut la spate. Nu ştiu de ce dar doamna de acolo a considerat că mai bine să bage maşina de tuns iarba ca să mă termine mai repede. Maşinăria dădea vădite semne de oboseală ce au trebuit compesate prin exercitarea unei forţe uriaşe asupra scalpului meu. La un moment dat am avut impresia că vrea să mă tundă direct pe creier aşa de tare apăsa. Probabil asta a fost şi motivul pentru care capul meu sexy a început să semene un pic cu Sahara şi să aibă dune (de păr de data asta). Pe lângă faptul că arată aiurea mai sunt şi generatoare de miştouri din partea colegilor. Noroc că am un şef drăguţ care m-a mai retuşat pe ici pe colo cu foarfecele din dotarea firmei. După program mă duc să mă retuşez exact ca la doctor când tre să te duci iar să îţi interpreteze analizele pe care ţi le-ai făcut. De data asta sper să mă nimerească:)

Mi-e dor de munte

Luni, căldură mare, birou, plictiseală, din nou căldură şi un sentiment puternic de silă. Peste toate tronează însă un dor de munte, de linişte, pace, aer curat, copaci vopsiţi în verde crud şi privelişti ameţitoare. Ieri am fost în Bucegi, mai precis pe Valea Morarului. Cu această ocazie mi-a fost dat să văd cum se împleteşte civilizaţia bucureşteană cu naturalul. După ce scapi de civilizaţie ţi se arată adevărata faţă a muntelui. Potecile mărginite de copaci şi flori te îndrumă în inima pădurii departe de agitaţia citadină, de sunetele motoarelor maşinilor, de tot ce e nociv. Acolo doar apa are curajul să vorbească alături desigur de păsări şi gâze. Acum nu vă imaginaţi bondari viu coloraţi sau albinuţe prin flori ci roiuri întregi de muşte, nebune, agitate, agasante. Ele sunt singurele elemente menite să te deranjeze dar peste care poţi trece dacă te fereşti de soare şi căldură (acolo se adunau cele mai multe). Am mers mult, am urcat, m-am bătut cu brazii ca să trec de obstacole, m-am căţărat pe pietre, am ţipat să-mi aud ecoul. Au trecut ani de când nu am mai făcut asta şi normal că-mi venea să fac toate nebuniile care mi-au marcat copilăria când urcam pe Perchiu şi mă credeam deasupra tuturor. Senzaţiile pe care le-am încercat ieri sunt net superioare celor încercate în copilărie. Poate şi pentru că văd astfel frumosul şi apreciez diferit ce-mi oferă natura. Sunt mai mult ca sigur că retina îmi tresărea de bucurie, excitată fiind de explozia de culoare ce o invada prin pupilă. E fantastic să vezi la un loc flori de nu mă uita, veveriţe şi limbi de zăpadă. Cromatica zonei este incredibilă şi sunt sigur că nu e opera vreunui creator cu un simţ artistic supra dezvoltat. Văile râurilor, încă secate, pline de pietre uriaşe pe care trebuie să te caţări ca să ajungi mai sus nu au fost puse acolo de vreo mână dibace, au fost făcute în timp de fenomenele naturale. Fiecare dintre ele spunea o poveste.Puteai să-ţi imaginezi modul în care apa a complotat cu vântul ca să ducă la vale copacii dar aceştia s-au împotrivit şi au rămas sus, unul peste altul ca într-o îmbrăţişare. Rămâi instantaneu fără suflare, eşti uimit că acolo totul este atât de.... natural.
D-abia aştept weekend-ul viitor să merg din nou, de data asta poate mai sus, pe văi mai înşelătoare, pe culmi mai frumoase.

Andrei şi tigaia fermecată

Bine post-ul ăsta se putea numi la fel de bine: Costin şi tigaia fermecată deoarece nicio tigaie nu se trânteşte singură de capul tău ci doar cu ajutorul unui prieten. Cum s-a ajuns la asta?

Weekend-ul acesta mi l-am petrecut la Oneşti, acasă. Vineri seara m-a trimis a mea mamă să verific dacă mai porneşte maşina timpului din parcare (Deisia model '99), şi dacă da atunci să-i mişc tabla până la benzinărie să o hrănesc pe mititică. Am fost asigurat că este destulă benzină cât să nu rămân în pana prostului... GREŞIT! După prima intersecţia am rămas eu şi bătrânica în drum: ea fără benzină, eu fără ţigări. Ne uitam unul la altul şi nu ştiam pe cine să dăm vina că stăm ca proştii în drum. În fine am împins-o într-un loc cât de cât ferit de celelalte maşini şi am luat-o la pas spre cea mai apropiată benzinărie. Naivul din mine încă mai spera că se va rezolva repede problema. M-am întors cu niscaiva benzină, am vărsat-o în rezervor şi m-am urcat din nou 'ca să-i dau o cheie'. Normal că acum nu mai aveam baterie (s-a stins mititica în încercările eşuate de pornire anterioare). Am sunat un vecin, a constatat defecţiunea, am împins de ne-au sărit ochii şi rabla nimic. Vecinul a plecat la peşte că se grăbea şi am rămas din nou doar noi doi: maldărul de tablă fără baterie de data asta şi eu tot fără ţigări (de obicei nu plec din casă fără ele). Mi-am chemat prietenii cunoscători în ale maşinilor (mai ales cele de epocă). S-au uitat, au testat şi tot la împins am ajuns - am înţeles şi eu că asta e metoda numpărul 1 de pornire pentru Deisia. Am împins la ea juma' de oraş timp în care: am fumat 3 ţigări şi am trecut şi pe lângă o benzinărie. Cum ceapa mă-sii nu s-a gândit nimeni să tragem acolo să mai punem ceva combustibil nu ştiu. Cert e că după o oră, rabla tot nu mergea şi noi obosisem de mult. M-am descotorosit de ea undeva departe sperând că va găsi mama un mod de a o aduce din nou acasă (eventual şi funcţională). Lăsând-o acolo am văzut că era bine. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întîi.

Andrei a zis: 'Să se strângă la un loc oamenii care sunt veseli, şi să se facă o petrecere cu grătar!' Şi aşa a fost. Andrei a numit locul de întâlnire 'casa bunicii', iar oamenii au poposit în curtea ei ajutaţi desigur de bere şi fripturi de cele alese. Andrei a văzut că lucrul acesta era bun. După masă Andrei a zis: 'Să se joace popa prostu' pe pedepse'. Şi aşa a fost. Costin alias Day şi-a luat imediat pedeapsă izbăvitoare să mestece jumătate de Kent şi a fost iertat. Andrei a văzut că lucrul acesta era bun şi s-a prăpădit de râs. Apoi s-a jucat poker pe felurite pedepse de departe cea mai tare fiind atingerea capului pierzătorului cu tigaia fermecată pentru sfinţire şi îndreptare. Încă îmi răsună banggg-ul scos de tigaie în contact cu creştetele fragede ale participanţilor. Tăbă (adică eu) văzu că era bine şi a scăpat, prin neparticipare la joc, de mângâierile cu tigaia. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua.
În ziua a treia m-am întors la Braşov ca să mă odihnesc la un alt grătar, nocturn de data aceasta, udat din belşug cu... ploaie. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă ziua a treia.