Frumoasă ţară avem... păcat că e populată

Duminică am ieşit la o plimbare care ar fi trebuit să se prelungească până luni. Din păcate vremea nasoală ne-a dat de furcă şi a trebuit să ne întoarcem în aceeaşi zi acasă. Traseul: Braşov-Transfăgărăşan-Barajul Vidraru-Barajul Râuşor-Braşov. Totul a început frumos cu un soare semiputernic şi o dimineaţă uşor răcoroasă. Drumul până la Transfăgărăşan a fost minunat, atât ca structură cât şi ca elemente vizuale (câmpuri verzi, copaci care de care mai arătoşi, înţelegeţi voi). Cu toate astea ceva mi-a atras atenţia... Mă uitam eu aşa în zare din maşină şi la un moment dat ceva îmi fură privirea şi nu într-un mod plăcut. Era o chestie aurită Adrian Copilul Minuniană... şi nu, nu era vila celui înainte menţionat ci.... sunet de tobe.... O BISERICĂ! Cum puii mei se poate ca în momentul în care în ţară e sărăcie lucie BOR-ul să construiască biserici şi catedrale şi alte prostii care înghit o cârcă de bani şi nu produc nimic. Mă rog am trecut de momentul de nervozitate, am văzut încă una, însă de data asta turlele nu erau terminate. Na că m-am abătut de la subiect. Suntem pe drum, drumu-i bun până în momentul în care apare impetuos semnul cu Transfăgărăşan - Deschis şi drumul îşi pierde puţin din consistenţă (denivelări, gropi mici etc.) În fine am ajuns la telecabina ce te duce pân' la Bâlea Lac. Am ieşit din maşină că mi se cam deformau ouăle de pofta unui porumb fiert şi m-am îndreptat spre singura gheretă care părea mai de doamne ajută (la capitolul porumb fiert desigur). M-am pus frumos la coadă şi am aşteptat cuminte să-mi vină rândul.Când în sfârşit nu mai era nimeni în faţa mea şi eram pe punctul de a-mi cere bunătatea culinară apare un borât de Bucureşti alături de vaca de măsa (şi ca proporţii şi ca atitudine) că vrea şi el porumb. Normal că statul la coadă se aplică doar proştilor iar el, faţă luminată, nu se putea coborî la nivelul ăsta. În fine, am tăcut (nu aveam chef de scandal, venisem totuşi să mă relaxez), mi-am luat până la urmă porumbul mult dorit şi am pornit-o spre maşină. Gustarea a fost de câcat! nu mi-am dat seama de ce (nu cunosc proprietăţile cucuruzului) dar drumul spre maşină mi-a adus în faţă un grup compus din câteva maşini de DJ (DiJei adevăraţi) cu maneau la max. şi băutura în freză. Nici măcar nu pot să zic de ei că erau ţărani (ţăranul ca entitate presupune bun simţ deci l-aş jigni dacă l-aş compara cu maimuţele de DJ). Asta a fost ultima oprire pentru că până sus s-a mers constant bară la bară (un autobuz cu nr de H şi steguleţ roşu, alb şi verde bloca tot traficul). În fine am trecut de hoarda de oameni dornici să atingă o bucăţică de zăpadă, de cei care parcau ca organul copulativ masculin, de infecţii care vin doar de dragul de a veni pă Transfăgărăşan buei!

eu sunt ăla micu' din centru' pozei

Pe partea cealaltă linişte şi pace, parcă erai deja în altă lume. Am rămas preţ de jumătate de ceas şi am pornit-o rapid spre Vidraru. Sar peste partea de drum până acolo pentru că a fost acceptabilă excepţie făcând drumul incredibil de prost. Am ajuns! La fel, puzderie de oameni (de ce dracu nu mă duc în timpul săptămânii stau şi mă întreb). Am tras un ochi scurt la minunea inginerească şi ne-am dus pe tunelul din dreapta spre o zonă unde ne puteam şi noi întinde cortul vieţii. Drum execrabil! Gropi, şanţuri, dâmburi tot ce-ţi poţi dori dacă ai un ARO în dotare. Noi aveam un Seat so... a fost cam lentă parcurgerea lui dar în momentul în care am ajuns m-am simţit fericit. Pe dracu că a început ditamai vijelia cu ploaie nasoală de nu vedeai în faţă cum trebuie. Am tulit-o de acolo nu de alta dar nu se ştie dacă mai plecam după ce se termina ploaia. Ne-am întors pe drum, furtuna era deasupra noastră ca-n familia Adams ploaie, fulgere, tunete, atmosferă de vis.
Am ajuns în Curtea de Argeş şi cu toate că aveam mâncare în portbagaj am zis să intrăm într-un restaurant ceva să mâncăm rapid o ciorbă şi să bem o cafea să ne mai revenim (pe drum nu am putut opri deci asta era singura alternativă). Am intrat la Restauran Sârbesc. Pe această cale le dedic chelnerilor de acolo un congelator Artic plin cu muie ca să le ajungă de ciorbă şi friptură un an întreg. Nu am văzut în viaţa mea atâta nesimţire şi nepăsare. Stai de 10 minute în restaurant, în faţa barului şi nu ţi se aduce un meniu. Ceri unul dar nu vine. Tot ce vrei e o ciorbă decentă şi o cafea dar nimeni nu ţi le aduce pentru că li se rupe de tine. Îmi venea să le strivesc dobitocilor capul cu un munte de meniuri. Am plecat desigur fără să apucăm să servim ceva şi ne-am continuat drumul până la barajul Râuşor. Ca o parantezî aici: drumurile din Argeş sunt infecte iar şoferii nişte dobitoci care te fac tot timpul să te întrebi cum de şi-au luat carnetul.

o parte mică din barajul Râuşor

Într-un final am ajuns la Barajul Râuşor şi .... mi s-a tăiat răsuflarea. Sincer nu am mai văzut până acum un loc atât de frumos (din câte am înţeles acolo e defapt o căldare glaciară). M-am bucurat şi pentru că exista o şansă să ne putem pune cortul şi să rămânem peste noapte dar.... norii au invadat iar cerul şi ne-au trimis acasă. După patru sute şi ceva de kilometri am rămas doar cu filmul din cap şi câteva poze pe care le puteţi vedea aici, aici sau pe Facebook.
Una peste alta a fost o mini excursie drăguţă în care am reuşit să văd şi chestii frumoase, superbe pe alocuri (natura) dar şi chestii nasoale (oamenii). Sâmbătă sau duminică voi pleca din nou, de data asta la pas pe munte. Vă povestesc luni cum a fost. Weekend frumos vouă!!

cartofi în (luna lui) cuptor

Yay, a venit iulie, căldură mare şi chef de viaţă.... NOT!!! Plouă de parcă au uitat cei de sus duşurile pornite. N-am mai văzut demult atâta risipă de apă şi cu toate acestea zilele ploioase au adus şi ceva bun, cel puţin pentru mine. Nu mai gătisem de ceva vreme şi chiar mă întrebam când voi avea timp să mă mai prostesc prin bucătărie. Şi uite aşa natura s-a gândit să mă ţină niţel în casă şi să-mi exersez talentul culinar. Nu vă imaginaţi că am făcut cine ştie ce grozăvie (nu am avut chef de complicaţii). Am aruncat un ochi aici şi mi-a venit ideea salvatoare: cartofi copţi cu ciupercuţe. Lista de cumpărături a fost scurtă: cartofi, slănină, usturoi, ciuperci şi brânză. Procesul...şi mai uşor. Dacă nu era mirosul îmbietor de usturoi copt şi ciuperci aproape nu mi-aş fi dat seama că cineva găteşte în casa aia. În momentul în care s-a oprit ploaia şi cerul se înroşise uşor s-a terminat şi mâncarea de făcut (fără prea multe intervenţii). Rezultatul îl vedeţi în continuare:) Tot ce mi-a lipsit a fost un pahar de vin alb, demisec. Cum probabil am mai zis: "tot răul este spre bine". Dacă nu era urât afară mai mult ca sigur nu aş fi avut chef să pierd timpul prin bucătărie.

zâmbesc deci exist

Din nou la muncă, multă muncă dar cu un moment de respiro în care pot să mă desfăşor niţel. E joi, aproape weekend şi... sunt fericit. Toate ploile din ultima vreme mi-au schimbat pe rând starea de spririt dar a fost corectată la timp de ziua mea pe care mi-am petrecut-o cu prietenii. Apoi m-am întors în plicitseală şi silă o dată cu frigul care mai avea un pic şi mă făcea să dau drumul la centrală în iunie (wtf?) şi din nou ploi şi nori grei deasupra oraşului şi implicit a mea. Într-un fel mă bucur că vremea este aşa ciufută: am timp să meditez la ce se întâmplă cu mine, cu viaţa mea. Am descoperit că nu o duc chiar aşa de rău chiar dacă am momente când îmi dau seama că sunt doar eu. Acest eu cu care m-am obişnuit în 25 de ani, pe care l-au cizelat părinţii şi lumea înconjurătoare. Şi totuşi azi zâmbesc, excesiv de mult ce-i drept dar zâmbesc. M-am întrebat întotdeauna care este mecanismul care-ţi induce această stare semi euforică ce te face fericit, aparent fără niciun motiv concret. Ei bine, orice vorbă bună, o privire, un sentiment ce te invadează fără să-l poţi controla îţi pot schimba starea. Azi nu vreau să controlez nimic, mă las doar cotropit de idei, vise şi speranţe.