Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea!

Cu voinţa treci şi munţii. De ce spun asta? Pentru simplul motiv că eu cu fizicul meu derutant am reuşit să urc pe cel mai înalt vârf muntos din frumoasa noastră ţară: Moldoveanu (2544m). A fost una dintre puţinele probe de rezistenţă psihică şi fizică la care am fost supus de foarte multă vreme încoace. Cu toate astea acum nu vreau să mă plâng ci doar să vă arăt cât de frumos poate fi muntele şi oamenii care ajung acolo şi aici nu mă refer la cei care dau 30 de lei ca să ajungă la Babele cu telecabina. Să începem, zic.
Pentru început câteva detalii de ansamblu: excursia a durat 3 zile de vineri dimineaţa până duminică după amiază. Traseul a fost variat şi ca aspect şi ca greutate astfel am umblat şi pe pante abrupte pline de pietre dar şi pe cărări line cu iarbă şi ceva flori. Am prins şi ploaie şi vânt dar şi soare dogoritor. Acum să pornim la drum.
Ziua 1- Vineri

Am plecat cu maşina din Braşov până la Sâmbăta sus la o păstrăvărie (cine a mai fost pe acolo ştie). Cum viciul nu ţi-l laşi acasă chiar dacă pleci pe munte am fumat rapid câte o ţigară şi la 7:15 dimineaţa am luat-o la pas spre cabana Sâmbăta. Traseul până acolo l-am descris deja o dată deci nu are rost să vă mai bat capul cu el. Am poposit la cabană preţ de o cană cu ceai din plante de pe munte (2lei) şi o papară cu cârnăciori (8 lei). Am mai bătut vreo două cuie la coşciug şi am pornit spre căldarea glaciară Fereastra Mare. De sus pare un traseu liniştit cu poteci accesibile şi pante line dar când îl urci... ioi te termină fizic. Mi-au sărit ochii ca la melc de atâta urcat. Când credeai că mai ai doi paşi şi ai scăpat se ivea iar o potecuţă plină de bolovani pe care trebuia să o parcurgi urcând. Am găsit tufe întregi de mure proaspete care au fost un adevărat deliciu în pauzele pe care le-am făcut pe traseu.
După multe ore de mers am ajuns sus. Chiar dacă până în acel moment am crezut că mor de oboseală şi de durere de spate toate au trecut ca prin minune când am lăsat rucsacul din spate şi m-am uitat de unde am venit. Am împietrit de uimire pentru că nu mai văzusem aşa ceva vreodată. Valea te face să-ţi imaginezi cum s-au topit gheţarii care au stat cuminţi acolo acum jde mii de ani. E fapt dovedit: natura e cel mai tare arhitect de peisaje. Singurul lucru care a putut să mă scoată din starea în care eram a fost stomacul care urla ca din gură de şarpe că e gol.
Cât timp am pregătit masa am zis să fac vreo câteva instantanee mai ales acum că am obiectiv tele nou. Am scos aparatul din husa care era în plasa din rucsac, l-am pornit, am focalizat undeva departe, am apăsat pe buton şi am luat aparatul de la ochi ca să văd preview-ul moment în care am rămas mut... de data asta de ciudă pe display-ul aparatului scria: ''NO CF CARD INSERTED''. Ce zici maică? Cum adică? Deschid uşiţa de la slotul de card şi observ cu stupoare că aparatul meu nu e prost şi spune adevărul... cardul era acasă cuminte în card reader. Dumne şi altaru' cui te-a făcut aşa de prost. Cum mă să cari ditamai aparatul cu tine şi să nu poţi face cu el că nu te-a dus capul să-ţi faci un checklist. Morala de aici întotdeauna când plecaţi undeva verificaţi de două ori dacă nu aţi uitat ceva acasă, nu de alta dar aşa o să vă pară de rău... Noroc cu Horaţiu care avea aparatul la el cu tot cu cardul de memorie. Desigur din acest punct toate pozele au fost făcute cu aparatul lui.
După ce m-am liniştit am schimbat golul din stomac cu ceva mâncare şi ne-am întins o ţâră pe izoprene ca să ne mai odihnim mintea şi ciolanele obosite.
Gata pauza că mai este o grămadă de mers şi vine imediat seara mi-a zis o voce din cutia craniană. Astfel ne-am strâns lucrurile şi ne-am urnit din loc. După alte câteva ore de mers (urcat şi coborât) am ajuns undeva pe la ora 8 pe Muntele Rău al cărui nume nu cred că a fost pus la întâmplare. De jur împrejur erau numai vârfuri şi creste eram astfel expuşi vântului care începuse să bată cu putere.

Capul meu sec pe alocuri a propus să rămânem acolo în vârf de munte pentru că: 'Uite coaie ce privelişte pixdă avem!!!'. Horaţiu care mai fusese în situaţii de genul a refuzat dar după ceva insistenţe şi teorii fizice ciudate legate de traiectoria curenţilor de aer a cedat:) Pe jos era făcut un fel de adăpost din pietre care am crezut că ne va proteja cortul de vântul puternic. NOT! Iadul s-a dezlănţuit rapid şi cortul pe care d-abia îl instalasem gemea de la presiunea pe care vântul i-o aplica constant. La început l-a deformat dar cum asta nu era suficient a început să-l şi deşire. L-am legat cu coarda ca să nu plece din loc şi l-am ţintuit locului cu bolovani, mulţi bolovani. În cort atmosfera era tensionată: mie mi se rupea că nu înţelegeam pericolul la care ne-am expus iar Horaţiu făcea spume la gură că s-a luat după mine şi a pus cortul în vârf de munte. Cu speranţa în suflet că nu are ce să se întâmple rău amestecată cu vreo două gâturi de vişinată şi oboseală am luat somn....

Ziua 2 -  Sâmbătă
A venit dimineaţa şi cortul nostru deşirat de fel stătea încă în picioare. Avea vădite semne de oboseală şi se vedea clar pe el că toată noaptea a fost biciuit de vântul necruţător. Am fumat o ţigară (fără cafea :( ) ne-am strâns lucrurile şi am pornit la drum. Ţelul nostru era la 3 creste depărtare. Am urcat şi am coborât pe creste fantastice limitate de văi abrupte şi ameninţătoare. Am mai făcut câte o poză două ba cu un lac ba cu o limbă de pietre aşternute frumos ca un covor roşu pentru cei ce îndrăznesc să-l păşească. Pauzele au fost mai rare acum pentru că şi traseul a fost mai blând cu picioarele noastre. Cu toate astea nu am putut scăpa de o durere infernală de spate datorată greutăţii rucsacului. De fiecare dată când nu vedeam ce este după o margine speram ca acolo să fie vârful şi implicit finalul traseului... mă înşelam amarnic ca un însetat în deşert ce vede oaze cu apă. După mai multe ore de mers de pe una din creste se vedea în vale o căsuţă mică şi roşie: refugiul Viştea. În momentul ăla parcă mi-a plecat toată oboseala din corp şi am început să merg cu sârg la vale. Nu mai are rost să vă spun că m-am bucurat ca un copil în momentul în care am ajuns la refugiu, am lăsat rucsacul jos, m-am pus pe un bolovan şi mi-am aprins o ţigară. Din dreapta a apărut o oală de ceai bun din plante. Surprins puţin de gestul tipului am băut din licoarea aromată. Ulterior am aflat că aşa se face pe munte unde-s mai mulţi la un loc. Împarţi ce ai cu ceilalţi pentru că astfel poţi să-i ajuţi. De exemplu ceaiul acela a fost o binecuvântare pentru cavitatea mea bucală:). Ceasul arăta ora 11:30. Am decis să mai zăbovim până la 14:00 pentru că nu avea rost să fugim repede pe vârf nu de alta dar nu pleca de acolo. În intervalul ăsta am cunoscut oameni noi, am legat prietenii şi am povestit verzi şi uscate cu toţi. Libertatea pe care ţi-o oferă la acest capitol muntele nu se compară cu nimic.
Unul dintre cele mai necesare lucruri pe munte e apa pe care trebuie să o cari dacă nu ştii izvoarele din zonă sau acestea nu există. Din fericire la refugiu era un râu de unde puteai să-ţi umpli sticlele. Toată afacerea te costă aproximativ 40 de minute din care 10 sunt alocate doar procesului de umplere.

În fine după ce ne-am îndestulat cu mâncare, mi-am băut celebra cafea cu vişinată şi am mai bătut nişte cuie la coşciug am plecat spre vârf. Fără greutate în spate (lăsasem rucsacele în refugiu) ne-am mişcat repede. Senzaţia de pe care ţi-o oferă urcatul pe Viştea spre Moldoveanu e unică. Dacă e vânt puternic urci în 4 labe, te caţeri pe stânci şi te uiţi cum în spatele tău refugiul se micşorează până la dimensiunea unui punct. În faţă vârful Moldoveanu te aşteaptă... nu mai ai răbdare şi nu ştii cum să faci să ajungi mai repede acolo... minutele trec, paşii-ţi sunt din ce în ce mai grăbiţi până când..VICTORIE! Ai ajuns. Te întorci la 360 ca să-i alimentezi retinei setea de frumos. Soarele cade pe piscuri inundându-le de lumină, norii se amestecă în căldarea glaciară ca un imens bol de spumă de albuşuri care la intervale dă pe afară şi inundă valea delimitată de creastă...MAGNIFIC!
Sunt deasupra tuturor, sunt un moldovean pe Moldoveanu.
Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea! stă scris pe o cruce. Câtă dreptate putea să aibă Blaga când a spus asta. Citatul se potriveşte ca o mănuşă cu atmosfera de sus.... dacă nu ar fi alţii ca tine acolo ai crede că totul stă în loc. Doar vântul ţine morţiş să se împotrivească vorbelor şi-ţi biciuie faţa. E rece şi parcă vrea să te dea jos de acolo ca să-l laşi pe Moldoveanu să se odihnească.
Nu mi-am lăsat nimic pe acolo pentru că nu am avut ce. În schimb am văzut poposind pe piatra de la baza stâlpului: bani, un bocanc, abţibilduri, aspirine (astea în caz că te ia răceala subit).
L-am lăsat să se odihnească şi am pornit spre refugiu. În minte încă îmi mai stă pironită de un neuron imaginea munţilor semeţi ce au încercat fără succes să ajungă la înălţimea Moldoveanului.
S-a lăsat seara şi după ce am ajuns la refugiu ne-am întins cu nişte prieteni din Bucureşti la vorbă. Ei făceau toată creasta din direcţia opusă. Urmau dimineaţă să plece pe drumul pe care noi am venit. La un moment dat la câţiva metri de refugiu s-a aciuat un ţap frumos care spre încântarea lui Horaţiu a stat să fie imortalizat.
Am râs, am glumit şi într-un final de la căldura sacului de dormit m-a furat somnul

Ziua 3 - Duminică

După somnul odihnitor de cu seară dimineaţa eram mai proaspăt decât colţul ierbii din faţa refugiului. Desigur primul lucru a fost cafeaua şi ţigara şi cafeaua de dimineaţă urmate de ceva mâncare. În refugiu era cald şi bine, afară vremea se urâţise nu de alta dar nu puteam să ne bucurăm de 3 zile consecutive cu soare. Ne-am strâns lucrurile, am făcut curat şi am lăsat câte ceva util pe acolo. Dacă până atunci eram nervos că duc în spate o geacă inutil de grea al cărei scop precis nu-l găseam (vorba aia e cald de mori afară şi tu umbli cu geaca de iarnă în rucsac) când am văzut vremea de afară mi-am schimbat părerea. Deasupra norilor atmosfera era umedă şi rece deci sub ei sigur ploua. M-am echipat conştiincios şi am plecat la drum. Într-adevăr după ce am coborât sub nori s-a pornit ploaia. Valea Viştei nu e foarte primitoare nici pe timp frumos cu atât mai puţin pe ploaie. După prima oră de mers în bocanci era piscină, picioarele începeau să stea la murat. Ca şi Valea Sâmbetei Viştea era presărată cu bolovani care mai de care mai ameninţător la adresa picioarelor tale.
Pe la jumătatea văii am văzut ceva incredibil de frumos pe care din păcate nu l-am pozat pentru că ploua destul de tare. Una dintre pietrele mari care căzuse de pe versanţi fusese cioplită de vreme şi arăta ca Sfinxul din Bucegi numai că la o scară mai mică. Ne-am continuat drumul printre pietre şi stânci până când am ajuns într-o vale înşelătoare. Spun asta pentru că de sus părea lină şi uşor de parcurs iar de unde eram noi se vedea clar că nu e primitoare. În fine după multe ore de mers la pas susţinut, de apă în ghete şi de căzături pe ici pe colo care desigur au lăsat urme în picioarele noastre am ajuns la un semn care ne-a cam dat peste cap: 9km până la oraşul Victoria. Eram destul de obosit, ud până-n măduvă şi disperat că nu se mai termină o dată ploaia vieţii. Până la urmă ne-am afundat în pădure pe drumul forestier din dotare şi am continuat să mergem sperând că supliciul nu avea să mai dureze prea mult. Chiar dacă a părut o eternitate până am intrat în primul sat senzaţiile pe care le-am încercat în momentul în care m-am pus pe o bancă şi m-am schimbat nu pot fi egalate de nimic.
Reuşisem... am urcat şi coborât cât pentru un an de excursii dar am izbăvit. Simt că am realizat ceva, că am reuşit să-mi educ voinţa ca să pot continua. De multe ori am vrut să renunţ dar nu m-am lăsat pentru că ştiam că-mi va părea rău.
Acum stau la muncă, mă uit pe geam la vremea mohorâtă şi îmi aduc aminte de ce aventură am avut parte. Sunt un moldovean care a ajuns pe Moldoveanu....

P.S. Toate pozele pot fi văzute în albumul de pe Picasa

Recuperare

Salut dragilor, nu am mai dat de mult pe aici dat fiind şi faptul că nu am mai avut timp (un inginer mai şi munceşte uneori) plus că fiind vară nu am reuşit niciodată să ajung la o oră rezonabilă acasă pentru a putea aşterne ceva pe paginile digitale. În fine, după cele 6 săptămâni de ploaie (şi da din aia torenţială de cele mai multe ori, fără soare, fără căldură) am ieşit din găoace şi am început un şir lung de ieşiri, plimbări şi desigur grătare:) care sincer să fiu mi-au mers la sufleţelul meu inginero-redactoricesc. Între astea am avut parte de câteva evenimente mai mari pe care le voi descrie un pic în continuare. Aşadar ordinea este după cum urmează: vizita în Germania, show-ul aviatic de la Ghimbav, plimbarea de la Sâmbăta şi pantofii de muncă (colecţia Mike 2010).

Germania

Da... am ajuns din nou acolo în oraşul confluenţei Rhin-ului cu Mosel-ul. Normal că am muncit doar nu m-am dus la distracţie şi totuşi.... având în vedere că nu am stat decât două săptămâni am prins doar un weekend în care puteam să mă destrăbălez şi aşa am şi făcut. Sâmbătă 7.08.2010 am luat maşina de la firmă şi m-am dus spre Phantasia Land. Aventura avea să înceapă de pe drum.... Eu eram ferm convins că parcul de distracţii este în Koln (cine dracu' se uită pe site-ul oficial când ai prieteni care au mai fost acolo). Buun plec la drum de dimineaţă de la 8 împreună cu o colegă la fel de entuziasmată ca şi mine. Am mers preţ de o oră jumătate pe străzile nemţilor (acelaşi drum l-aş fi făcut la noi în 3 ore probabil). Am ajuns în Koln dar nici urmă de parc. Mă aşteptam să văd un turn ceva în depărtare dar în afară de domul din centru care mă privea cu dispreţ nu era nimic.. Am întrebat în stânga şi-n dreapta dar nimeni nu ştia engleză. O turistă ca şi noi ne-a îndrumat către un Infoturist Center aflat lângă dom şi am pornit într-acolo. După ceva aventuri cu străduţele înguste de pe acolo aveam în mână o hartă alb-negru de pe google maps şi un pliant ciudat din care nu înţelegeam nimic. Am plecat în cea mai mare grabă (parcasem oarecum ilegal) şi din greşeală am intrat pe o străduţă cu sens unic care m-a proiectat direct pe bulevardul cu magazine şi oameni veniţi la cumpărături. Ok... îmi zic în sine nu am dat-o bine mă întorc. Oamenii îmi făceau semne de dojană că nu am ajuns unde trebuie şi nu ar trebui să fiu acolo. Dau cu spatele dar pentru că întotdeauna în situaţii de genul se mai întâmplă un rahat o maşină de gunoi mi s-a postat în faţă. Eu îi fac semn că vreau să ies el că vrea să intre:) Având în vedere raportul de mărime între camionul lui şi maşina mea, am cedat şi.. da aţi ghicit m-am trezit din nou pe strada cu magazine (un fel de bulevardul Republicii din Braşov). Asta nu e de bine, alţi oameni, aceeaşi stradă aceleaşi semne de băi băiatule tu nu înţelegi că e interzis să intri aici? În fine am întors cu grijă să nu rănesc vreun nene de pe acolo şi m-am dus ca din puşcă (riscam să treacă poliţia pe acolo şi să mă aleg cu o amendă). Într-un final după ce am trecut greşit pe un pod, m-am întors pe altul, am greşit alte şpe străzi am văzut un semn care îmi spunea că pot să mă întorc în Koblenz (oraşul de unde veneam). Enervat că nu am reuşit să găsesc blestemăţia de parc am hotărât: Ne întoarcem acasă mă frec pe el parc. După 10 minute de mers lansat sfântul Fun şi mama Plăcere mi-au scos în cale un semn prin care eram anunţat că peste 1 Km pot să fac la dreapta spre... spre... spre parcul vieţii care atunci am observat că este în Bruhl nicidecum în Koln. Era aproape 11 şi deja mergeam de 3 ore dar am uitat că vreau acasă şi am ieşit desigur la prima cu gândul că o să avem timp să ne distrăm :D. Greu dom'le cu străzile astea de la nemţi:) Am ajuns am parcat am plătit şi am intrat.
De aici a început totul, trenuleţe care acum aveai impresia că se destrămau sub tine, roller coaster vitezoman care m-a întors pe toate părţile toate acompaniate de ţipete, urlete şi râsete isterice. Drept dovadă pe feisbuc am postat un filmuleţ şi câteva poze. Demenţă curată până la 7 şi 20 seara (programul normal era până la 6). Acum tot ce îmi doresc e să mă duc într-un parc şi mai mare, cu mai multe roller coastere şi turnuri de groază.
Am terminat cu parcul şi totul a revenit oarecum la normal (muncă, muncă şi iar muncă). Sâmbătă trebuia să plec şi mi-am zis că trebuie să mai găsim ceva de făcut până atunci. Şi da... zeiţa artelor mi s-a arătat în somn şi mi-a spus: Alex vineri seara va fi un concert Queen pe care nu trebuie să-l ratezi:D Oh Joy. Imaginaţi-vă un neamţ înalt şi blond care trebuie să-l imite pe Freddie... Comic aţi spune... În schimb avea nenea ăla o voce de mi se ridica părul pe mâini şi picioare în acelaşi timp. Fantastic! Am stat înmărmuri acolo şi am cântat uneori alături de mulţime. Incredibil! Am avut parte de un solo de chitară bas şi tobe de mi-a stat sufletul în loc. Am adormit în seara aceea pe acorduri de Queen şi zâmbetul pe buze. S-a terminat ''vacanţa'' acum... vreau înapoi, vreau la parc, la concerte la nebunie... Vrea să mănânc mere, mure, coarne, alune fructe de pe marginea drumului de care nemţălăii nu se ating pentru că nu au pe ele un Sehr Gut de la ştiu eu ce institut de teste:). Spr să plec iar cât de curând....

Show-ul aviatic de la Ghimbav

Sâmbătă (13 august) m-am întors din Germania, m-am întâlnit cu prietenii şi am băut niţel în cinstea mea (că m-am întors teafăr:D). Duminică am fost la show-ul aviatic din 3 motive: 1. îmi plac la nebunie acrobaţiile făcute cu avioane, 2. vroiam să-mi încerc noul obiectiv tele pe care mi l-am cumpărat din Germania, 3. să petrec un pic de timp cu prietenii.
Show-ul a fost pe cinste după cum mă aşteptam, am văzut de toate: avioane de acrobaţii, elicoptere, şoimi, mig-uri. O nebunie vizuală care mi-a încântat retina şi i-a mângâiat lentila obiectivului meu. Amândoi am fost mai mult decât mulţumiţi de alegerea făcută. Cum toate lucrurile bune trebuie să aibă o parte mai puţin plăcută nici aici nu se putea face abatere de la regulă. Soarele m-am prăjit ca pe un pui la rotisor. Nu am reuşit să îi înţeleg pe cei care pe căldura aia fenomenală erau în stare să bea litri întregi de bere. Show-ul a fost 'foarte superb' citez de la Mihaela Rădulescu cea care a prezentat totul.
Partea cea mai interesantă a fost concursul în care acrobaţii trebuiau să spargă nişte baloane roşii folosind elicea avioanelor din dotare. După 3 baloane aveau voie să se destrăbăleze în aer spre încântarea mulţimii şi desigur a mea. Dacă vreţi să vedeţi poze de la eveniment fie intraţi pe facebook la mine şi pe picasaweb.
Mi-am propus să fac un curs de parapantişti sau ceva de genul dar costă 500 de euro şi deocamdată stau liniştit că am rate:)

Sâmbăta la Sâmbăta

Sâmbătă pe 22 august am fost din nou pe Munte, aşa până la 1400m într-o plimbare care, sincer, s-a dovedit destul de antrenantă. Am văzut din nou peisaje care-ţi taie respiraţia, ape învolburate care, pe căldura aia, parcă te ademeneau să te scalzi în ele, şi ceva animăluţe. Acestea din urmă erau doi măgăruşi, aparent mamă şi fiu. Ăla micu era atât de sprinţar de-ţi venea să-l iei cu tine acasă. După un drum nici uşor da nici foarte greu am ajuns într-o vale impresionantă pe unde voi trece mâine în drumul meu spre vârful Moldoveanu. Am poposit să mâncăm un pic (prietenii mei şi-au luat o ciorbă incredibil de bună la 8 lei). Am admirat peisajul am tras câteva cadre ca să vă ademenesc şi pe voi să mergeţi şi am coborât la mănăstirea Sâmbăta, loc de închinare, evlavie şi bun simţ... NOT.

Nu înţeleg cum poţi să fii atât de naşpet să scrii în 15 limbi că nu ai voie să intri dacă ai pantaloni scurţi, că smerenia în sus că vrăjeli în jos dar permiţi unei ţigănci să vândă legume supra evaluate ca preţ chiar la intrare. Helllooooo nenea prea fericit ţi s-a slăbit privirea şi nu-ţi mai bate raza? Tu-ţi casca ta! Dacă tot e mănăstirea loc de reculegere şi contact cu divinitatea fă un perimetru măcar la intrare unde să se vadă acest lucru. Mă rog nu are rost să mă enervez iar mai ales că pe drum am văzut în Făgăraş cum se ridică o nouă sală disco care are cupola poleită cu aur. Ca şi la catedrala mântuirii satului care se face din banii mei aşa şi aia. Mă aşteptam ca atunci când am trecut pe lângă ea să sară guţă din spatele crucii şi să cânte of viaţa mea. Idiots!
Ca să închei cu plimbărica de pe munte vă mai spun că am făcut şi ceva poze mai aparte pe care desigur le veţi putea vedea pe feisbuc. Una dintre ele e chiar aici: o albină care ştie să bată palma sau antena:) (mulţumesc Ancăi pentru curajul de care a dat dovadă:P)

Pantofii dă firmă

Acum vreo 3 săptămâni nişte fii ai diavolului mi-au furat bicicleta. După momentele pe care le-am petrecut împreună nu aveam cum să nu sufăr. Parcă ieri era.... Am dus-o pe mititică pe Tâmpa să vadă şi ea aleile pietruite şi mărginite de copaci. Să atingă cu roata solul uşor umed şi să simtă viteza în vale. Nu a crâcnit ba mai mult i-a plăcut. Avea să fie ultima ei ieşire mititica.... Am dus-o acasă a doua zi şi pentru că plouase cu găleata am decis să o leg la parter nu la 4 cum făceam până atunci. Luând în calcul toate măsurile de protecţie aplicate: scară cu moşnegi care ştiu tot, interfon, lanţ am crezut că totul va fi bine. Mai mult nu era prima oară când făceam asta dar a fost ultima.... Normal că nimeni nu a văzut/auzit nimic iar miliţienii nu s-au obosit să vină pentru că nu aveam nicio serie pe ea din moment ce era cumpărată de pe Okazii.

Ei după ce a plecat dintre noi m-am întors la rolele mele. Pe astea n-au cum să mi le fure!! După cum spuneam m-am întors la ele şi merg în fiecare zi la muncă motorizat de cele 8 roţi de cauciuc. De fiecare dată aduc cu mine şi o pereche de papuci pentru că nu am voie să mă plimb prin firmă cu rolele. Din păcate acum două zile am uitat să-mi iau şi papucii grăbit fiind să plec de acasă să nu întârzii. Am ajuns la muncă şi când bag mâna în ghiozdan supriză: nexam şlapi. Dacă mă vedea şeful ăl mare din nemţia pe role îmi rupea căpşorul meu fragil aşa că am decis să-mi fac rapid altă pereche... din hârtie. Am găsit un tutorial drăguţel pe internet şi cu spiritul ingineresc în inimă şi mâna de artist alcoolic am realizat cea mai tare pereche de sexpadrile/şlapi/păpuci din istoria biroului: Mike colecţia 2010 semnată injineru'. La început au fost simpli fără beretele negre pe care le vedeţi în poză. O colegă a venit cu ideea să mi le pun (mulţumesc Silvia). Două ore m-au slujit papucii ăştia până când o altă colegă care fusese în oraş mi-a adus o pereche de Shanlian originali din bazar. Cei mai tari papuci ever (culoare de căcat, aspect la fel) dar măcar nu mai eram cu opincile din hârtie.

Văd că am aberat destul şi m-am întins cât o zi de post. Nici măcar nu cred că va avea cineva răbdarea să citească toate balivernele înşirate aici nici măcar dacă se plictiseşte de moarte.
O să vă scriu după ce mă întorc de pe Moldoveanu;)
Salutări!